Motto: “Căsătoria se poate face şi de frică”

http://anchorpointcounselingministry.org

Cu privire la taina căsătoriei se pot spune puţine, fiindcă puţini intuiesc sau chiar cunosc secretele fuziunii unui spirit încarnat în trup de femeie cu un alt spirit încarnat în trup de bărbat. E un subiect profund, ocult şi trebuie multă înţelepciune în a-l aborda. Ceea ce eu nu prea am.

Voi aborda însă căsătoria în aspectele ei gregare, urâte şi nedemne în a fi înfăptuită. Sunt mult mai uşor de înţeles mecanismele materialismului unei căsătorii. De ce totuşi mă leg de ce e rău cu privire la căsătorie? Fiindcă acest rău reprezintă o parte mult prea mare din viaţa multora dintre cei care se căsătoresc sau care îşi pun problema unei astfel de acţiuni viitoare.Fireşte că şi în mintea mea au apărut deseori momentele când gândeam lucruri deloc onorabile cu privire la căsătorie. Şi anume, îmi imaginam că singurătatea căminului poate fi uneori dureroasă şi tristă şi că ar trebui să urmez îndemnurile prin fapte ale celor din jur. Şi asta chiar dacă eu sunt o persoană care adoră să aibă momentele sale lungi de singurătate acasă şi să facă ce vrea, fără să dea explicaţii cuiva. E fantastic să nu dai explicaţiile, pe care oricum cel de lângă tine nu le înţelege.

Îmi imaginez că nu doar mie mi-au venit gândurile unei frici de singurătate şi că ar trebui să accept o fiinţă în viaţa mea, cu tot ceea ce implică aceasta. Ca o străfulgerare îţi poţi imagina că plictiseala nu mai apare aşa repede în doi. Măcar poţi să te cerţi cu celălalt şi totul devine cel puţin mai dinamic.

Este clar, cu un partener împarţi sarcinile pe care altfel ar trebui să le faci singur. E ca şi cum unul duce gunoiul, iar altul sparge ouăle să le prăjească în tigaie. Nu mai trebuie să faci tu singur ambele sarcini. Şi aşa timpul necesităţilor gospodăreşti se înjumătăţeşte. Cu un partener poţi evita activităţile care nu-ţi plac. Cum ar fi să speli vasele. Dar mai ales îl poţi pune pe celălalt să facă ceea ce tu nu poţi face. Cum ar fi să te urci în pod cu un sac greu, asta la ţară. Sau să muţi mobila, la oraş, în cazul femeilor. Sună bine, da?! Atunci când te gândeşti să te măriţi, să ai acolo aşa un gând ascuns, stingher, secret, al tău, că un soţ ar fi numai potrivit pentru lucrările grele ale casei. Că doar n-o să te poată ajuta tatăl tău toată viaţa ta.

Îmi amintesc că femeile întrebate ce aşteaptă de la un bărbat răspund, printre altele, că trebuie să fie amuzant. Tare e asta!!! Metalimbajul ar spune că ea vrea un soţ care s-o facă să râdă şi s-o scoată din tristeţea şi plictiseala vieţii … În fond, amuzantă poţi fi şi tu însăţi dacă vrei, nu trebuie să aştepţi ajutor. Adică vrei căsătorie pentru a fi cu zâmbetul pe buze. Halal motivaţie de nuntă.

Aş putea chiar spune că lipsa talentului de a fi sociabil cu cei din jur, cunoscuţi sau necunoscuţi, duce la o dorinţă arzătoare de a te căsători. Cănd ai pe cineva alături, mereu şi sigur, nu-ţi mai pasă dacă eşti un posac(ă) şi/sau nu eşti capabil(ă) să interacţionezi armonios cu semenii tăi.

Un bun motiv de căsătorie e şi cel al mândriei cu un asemenea partener de viaţă. Cine mai are aşa un/o bunăciun(e) care să te ţină de braţ în văzul tuturor şi să moară ăilalţi de ciudă?! Aici intră şi motivul căsătoriei pentru bogăţia viitorului partener, adică o căsătorie din interes după cum se spune. Deşi din interes(e) se pot numi toate cele amintite până acum, dar şi de acum încolo.

Istoria caselor regale, marilor case conducătoare, bogate au arătat din plin că se pot realiza căsătorii între persoane doar fiindca aşa au hotărât alţii că e bine. Bine pentru cine e, pentru cuplu?! E cumplit să vezi fiinţe care sunt nevoite să aibă o viaţă hotărâtă de interesele altora. Sau mai rău fiinţele căsătorite fac asta cu supuşenie faţă de părinţii lor habotnici. Cuplul acceptă căsătoria având în spate motivaţia unei datorii faţă de vrerea părinţilor sau faţă de alte cutume şi reguli, care sigur n-au treabă cu esenţa fuziunii sacre a spiritelor bărbat-femeie. Dar şi azi sunt zone întregi pe planeta asta unde rudele îşi căsătoresc copiii după bunul lor plac (al rudelor). În special femeia este un obiect care este căsătorit cu forţa. Femeia e un fel de bun de consum. Femeia e un obiect, în comunităţile umane bolnave afectiv şi psihic. Unde o fi sacrul actului căsătoriei acolo? Mai degrabă l-aş defini un act ritualic al suferinţei pentru tot restul vieţii.

http://boldsky.com

E greu să creşti un copil fără să ai partener de viaţă. Şi dacă dorinţa de a avea copil creşte cu putere înlăuntrul femeii, mai ales în perioada anilor 30, ea poate dori actul căsătoriei mai degrabă în acest scop decât pentru cel al profunzimii fuziunii sufleteşti. Să nu mai vorbim de cazul în care doi care nici măcar nu se gândeau să se căsătorească au surpriza unui copil, care îi face să aleagă s-o facă, pentru binele copilului. Dar chiar şi asa, apariţia viitoare şi naşterea copilului nu garantează armonia şi nu necesită fuziunea într-o căsătorie.

Obişnuinţa unor ani petrecuţi împreună cu cineva te face să nu apuci să mai ai puterea unei despărţiri, iar timpul trecând, prilejuieşte ocazia de-a o face şi pe asta: căsătoria, dacă tot şi aşa stăm împreună. În fond, e un bun motiv, obişnuiţa e a doua natură a omului, iar căsătoria devine următoarea.

Actul căsătoriei se face, în general, când eşti tânăr, sănătos, în forţă, pentru un bărbat, sau tănără, sănătoasă şi frumoasă, pentru o femeie. Dacă nu te grăbeşti, cam pierzi trenul. Femeia care întârzie de vârsta de vreo 30 de ani, poate primi chiar caracterizarea de nebună sau oricum nu e în toate minţile dacă niciun bărbat n-a putut s-o suporte până acum. În schimb, un bărbat poate fi văzut ca un mare ratat sau că se comportă precum unul care încă e în perioada copilăriei. Aşadar, cine ar risca ca prin necăsătorie să fie catalogat ca având o formă de retard sau cel puţin de neadaptare socială?

Suferinţa singurătăţii este o trambulină sigură către căsătorie. Singuri suntem deseori în timpul vieţii. Relaţiile de cuplu nu sunt în continuu, astfel încât cum termini una, a doua zi să înceapă o alta. Aşa că avem obişnuinţa de a nu avea pe cineva alături, dar văzând-i pe toţi cei din jurul nostru cuplaţi, nu putem rezista diferiţi de ei.

Ca o remarcă, ţinând cont de presupunerea mea, pe care o consider corectă, cum că femeia are o apetenţă mai mare către căsătorie, un lucru ironic este că femeia va fi cel mai adesea singură la bătrâneţe. Îmi imaginez că femeia preferă mai mult, spre deosebire de bărbat, să nu fie singură în gospodărie cu

http://ipedia.ro

greutăţile acesteia şi, din timp, urmăreşte întemeierea unei familii, pentru a fi în doi. Însă statistic s-a constatat că bărbatul moare mai repede cu câţiva ani buni faţă de femeie, aşa că bătrâneţea ei este tot în singurătate. Iar dacă femeia îşi ia drept consort un tip şi mult mai în vârstă decât ea, deja singurătatea prelungită la bătrâneţe e asigurată.

O să ziceţi că exagerez eu, dar sunt sigur că aţi avut de multe ori aceste impresii şi gânduri pe care le-am aşternut aici. Băgaţi voi mâna în foc că niciodată n-aţi gândit cele scrise aici, ca eu nu va cred?!

Comments

comments